“Nu l-ai bătut suficient, de aceea face așa!”
„Trebuie să fii tu mai înţelegătoare, fratele tău este mai mic şi nu înţelege.”
”Dacă nu îţi strângi jucăriile acum, eu nu o sa te mai iubesc!”
„Dacă nu încetezi acum, eu am să te las aici şi o să îmi iau un copil mai bun.”
Cu siguranţă fiecare dintre voi a auzit măcar o dată unul dintre mesajele acestea în copilărie de la persoanele importante din viaţa voastră. Astfel de mesaje, din păcate, se pot transforma în răni care lasă urme emoţionale pentru toată viaţa şi care se imprimă în personalitatea şi felul nostru de a fi.
Îmi aduc aminte momentele acelea când aveam musafiri în vizită, iar ai mei începeau să le toarne toate boacănele pe care le făceam! Da! Știiiu! Erau multe și unele dintre ele erau chiar serioase, dar tot nu cred ca exista un motiv atât serios încât să mă umilească în fata celorlalți. Eu așa o simțeam: ca pe o umilire; tot ce făceam rău sau nepotrivit, era spus rudelor sau altor persoane apropiate care ne treceau pragul. Le fel de bine știu acum că motivul alor mei era să mă facă să îmi schimb comportamentul, să mă motiveze să fiu mai cuminte pentru ca ei să spună celorlalți lucrurile bune și frumoase pe care le fac.
Ce am învățat eu de aici!? Am învățat că nu trebuie sa spun nimănui despre problemele mele, că nu este în regulă ca ceilalți să îmi afle punctele slabe și că nu sunt suficient de bun. Am făcut mult timp asta până am început să lucrez cu mine și să fac mici schimbări. Sincer, și acum mai lucrez cu mine la acest capitol. De exemplu, zilele trecute m-am trezit atrăgându-i atenția soției mele că povestea despre năzbâtiile pe care le face Flavia (cu cine oare o semăna copilul acesta?). Țin minte că i-am spus că trebuie să povestim doar lucrurile bune și frumoase pentru ca ea să simtă că o iubim necondiționat.
Consider copilăria o etapă vitală din dezvoltarea noastră pentru că suntem foarte sensibili la influenţele oferite de mediul în care trăim şi la modul în care relaţionăm cu persoanele din jurul nostru. Nu cred că este doar o perioadă în care începem să înţelegem cum este lumea sau în care începem să ne construim propria noastră percepţie asupra realităţii pe baza celor învăţate; în această etapă creierul nostru se dezvoltă atât de rapid încât orice modificare în modul în care neuronii noştri comunică poate lăsa o urmă sau o rană emoţională care poate fi reprodusă în anii următori. Acest impact pe care mediul îl poate avea asupra noastră când suntem copii poate fi unul rău sau unul bun.
Pe cel bun noi îl cunoaştem deja, învăţăm să comunicăm, să mergem, să facem calcule, să ne manifestăm afecţiunea şi respectul, adică tot ce are legătură cu abilităţile pe care le dobândim în familie sau şcoală. Cât despre impactul negativ, cu siguranţă acesta va apărea în viaţa de adult când va fi ceva mai dificil de identificat şi de intervenit. Din acest motiv cred că pentru noi, ca părinţi, este important să evităm să facem următoarele greşeli în relaţia cu copiii noştri:
- Atunci când copilul simte că nu este suficient de bun pentru părinţii lui. Un copil se hrăneşte cu dragoste şi căldură, dar când nu le primeşte de la proprii părinţi, învaţă să se respingă, să se devalorizeze şi să se izoleze.
- Violenţa fizică. Fiţi atenţi! Copiii învaţă din exemplul pe care îl oferiţi; ei sunt buni observatori și pot învaţa că dacă în casă lucrurile se rezolvă cu violenţă fizică şi verbală, aceasta este o metodă universală de rezolvare aproblemelor. Astfel, ei pot deveni agresivi şi pot întâmpina dificultăţi în autoreglarea emoţională.
- Abandonul – situaţiile în care rămâne singur perioade mai lungi de timp. Este o rană adâncă pentru că poate genera incertitudine, frică, dependenţă emoţională, nesiguranţă şi tristeţe. În mod normal apare atunci cand părinţii își lasă copilul singur sau cu altcineva o perioadă mai mare de timp sau frecvent.
- Umilirea. Copiii experimentează acest sentiment când ceilalţi râd de ei, îi descalifică sau îi batjocoresc acasă sau la şcoală. În mod normal aceştia se pot transforma în persoane depresive şi cu o stimă de sine scăzută.
- Trădarea sau când nu te ţii de cuvânt. Atunci când părinţii nu se ţin de cuvânt pot crea o traumă greu de tratat. Chiar dacă uneori putem crede că cei mici au uitat, de cele mai multe ori ei ascund acest lucru. Când nu se îndeplineşte ceva ce i s-a promis, se generează o emoţie de insecuritate de teamă, intoleranţă şi neîncredere.
- Nedreptate sau favorizarea între fraţi. Când apar astfel de situaţii, cei mici pot gândi că nu merită atenţia celorlalţi ceea ce îi poate determina la insecuritate, perfecţionism, cinism sau pesimism. Când va fi adult poate întâmpina dificultatea de a avea încredere în ceilalţi.
- Frica de necunoscut. De cât ori nu vi s-a întâmplat să spuneţi “dacă nu te opreşti din plâns, te las aici” sau „dacă nu dormi o să vină bau-bau”? Deși, poate nouă, părinților, s-ar putea să ni se pară un lucru mic, o vorbă în vânt, care poate fi ignorată, pentru copil aceste ameninţări pot lăsa o amprentă profundă făcându-i pe cei mici să se simtă nesiguri, temători şi indiferenți.
Acum, după ce am menţionat toate consecinţele acestor comportamente, îmi doresc să ne fie mai clară tuturor următoarea idee: atunci când copilul primeşte atenţia adecvată, dragostea necondiţionată şi acceptarea din partea părinților, va avea toate șansele să se dezvolte armonios și echilibrat.
Vouă ce răni emoţionale v-au fost provocate în copilărie? Ce răni încercaţi să evitaţi în relaţie cu copiii voştri?