Cum reacționezi când copilul tău devine furios, țipă și nu mai are răbdare? Îi răspunzi cu calm sau îl învinovățești și încerci să îl pui la punct? Să știi că reacțiile tale sunt foarte importante! Dacă fiul tău învață să aibă răbdare, dar tu reacționezi impulsiv și agresiv, el nu va învăța să se calmeze, ci se va simți speriat și confuz. Când copilul simte frică se va activa amigdala (partea din creier care detectează amenințările), ceea ce va bloca hipocampul (partea care se ocupă de învățare) și va pune în dificultate partea prefrontală (cea care se ocupă de reglarea impulsurilor și îi permite să ia decizii conștiente). Astfel, frica interferează fix cu ceea ce vrem să dezvoltăm copilului: capacitatea de reflecție, de autoreglare și de a aștepta. În schimb, dacă îl însoțești cu calm și răbdare, nu doar că îl ajuți să gestioneze acea situație, dar îi pregătești creierul pentru a dezvolta răbdarea și calmul.
Imaginează-ți pentru un moment cum ar fi ca puștiul tău să își gestioneze frustrarea fără să țipe, să aștepte rândul și ca, în loc să reacționeze cu furie, să te privească, să respire și să caute o soluție. Câte schimbări ar fi în casă, nu? Rutinele ar fi respectate mai ușor, conflictele ar fi mai puține, iar tu ai fi mult mai liniștit și mult mai conectat cu copilul tău, arătându-i mai multă empatie. Ei bine, acest scenariu nu este un vis îndepărtat, ci este o abilitate care se poate învăța, pentru că răbdarea nu apare ca prin magie, ci se cultivă. Prin ceea ce faci tu ca părinte o poți construi zi de zi.
În acest articol îți pot oferi câteva sfaturi practice pe care le poți folosi acasă, fără să ameninți și fără să țipi, pentru a-l ajuta pe copil să fie mai răbdător nu doar acum, ci pe tot parcursul vieții lui.
Din punct de vedere al neurodezvoltării, toți ne naștem impulsivi. Bebelușii bagă totul în gură, copilul mic bagă degetul în tort chiar dacă nu am terminat de cântat „La mulți ani”. Toate acestea nu fac decât să ne înfurie sau să ne rușineze ca părinți, pe când în realitate avem de-a face cu un creier în dezvoltare care nu a învățat încă să aștepte. Diferența dintre un adult care, timp de mai mulți ani, a învățat să aștepte și să își controleze dorințele și un copil mic este enormă: copii sunt motivați de „aici și acum”.
Cortexul lor prefrontal (zona care îl ajută să își controleze impulsurile) este în plină dezvoltare și are nevoie de mai mulți ani pentru a învăța să îl folosească bine. Din acest motiv copilul tău de 3 ani face crize de furie atunci când nu obține ceea ce își dorește (nu pentru că își dorește să te supere), ci pentru că creierul nu îi permite să se regleze singur și are nevoie de adulți care să îl învețe și să îl conțină cu răbdare.
Gata cu teoria, iată câteva sfaturi practice care te pot ajuta concret.
1. Implică-te cu copilul tău în jocuri care presupun răbdare.
Activități precum plantare, puzzle-uri, construcții din cuburi sau șah ajută copiii să tolereze frustrarea, așteptarea și să își dezvolte autocontrolul. De exemplu, a aștepta rândul la locul de joacă este o oportunitate simplă de antrenare a răbdării, în timp ce tu îi poți spune: „Ai așteptat foarte frumos!”. Când copilul participă în astfel de activități este activat cortexul prefrontal, parte care este responsabilă de planificare, inhibarea impulsurilor și reglarea emoțională. Și, cum creierul învață prin repetiție, este important să expuneți copilul cât mai mult la astfel de contexte.
2. Învață-l să nu mai întrerupă conversațiile.
A aștepta atunci când vrei să spui ceva nu este doar un aspect ce ține de educație, ci ține și de capacitatea de autoreglare și empatie. Când un copil învață să aștepte rândul pentru a se exprima, solicită cortexul prefrontal, care îi permite să înfrâneze impulsurile, să gândească înainte să acționeze și să se gândească la ceilalți. Din acest motiv, a învăța să nu întrerupă este o oportunitate perfectă pentru a cultiva răbdarea, respectul și abilitățile sociale. Poți folosi mesaje precum: „Înțeleg că ai ceva important să îmi spui. Când termin ce am de spus vei putea să îmi spui.” De asemenea, poți stabili semnale vizuale, cum ar fi să ridice mâna pentru a se face văzut și pentru a înțelege că are ceva de spus. Și cum totul este relaționat cu dezvoltarea emoțională, exemplul tău este important. Dacă copilul vede că tu nu întrerupi, că aștepți cu respect și că asculți cu atenție, va face și el același lucru.
3. Ajută-l să înțeleagă de ce este bine să aștepte.
De exemplu, dacă își dorește să se joace, dar are anumite lucruri de făcut, în loc să îi spui impulsiv „NU”, ajută-l să înțeleagă mai bine contextul spunând: „Știu că vrei să te joci acum și înțeleg. Terminăm această activitate și apoi ieșim împreună în parc pentru a ne juca”. Este important să nu folosim această strategie ca pe o răsplată specială, ci ca pe o organizare mai bună a activităților – realizezi responsabilitățile și apoi faci ceea ce îți dorești. Astfel, copilul învață să își controleze impulsul și întărește cortexul prefrontal prin faptul că se gândește înainte să acționeze. De fiecare dată când copilul reușește să aștepte, creierul lui se antrenează să aleagă cu mai multă prezență și mai puțin impulsiv.
4. Ajută-l să înțeleagă noțiunea timpului.
Ți s-a întâmplat să îi spui copilului, la o cerere, „așteaptă un minut”, iar în mai puțin de 10 secunde copilul să revină iar cu cererea? Dacă da, acest lucru nu înseamnă că este o problemă legată de educație sau de comportament, ci doar un aspect legat de trecerea timpului. Copiii nu înțeleg ce înseamnă „un moment”, „mai târziu” sau „5 minute”, și acest lucru le provoacă anxietate, frustrare și chiar neîncredere. Pentru a-l ajuta să aștepte mai ușor în astfel de situații, poți să folosești un suport vizual precum clepsidre, cronometre sau ceasuri. Așa el poate vedea și anticipa trecerea timpului până urmează să facă ceea ce își dorește. Când reduci incertitudinea și îi oferi structură, sistemul nervos al copilului se reglează, iar amigdala se calmează.
5. Învață-l ce să facă cât timp așteaptă.
Este important să înveți copilul câteva lucruri la care să apeleze atunci când așteaptă. Poate desena, cânta, povesti sau citi ceva. Aceste activități nu doar că îi distrag atenția, dar îi oferă și sentimentul că deține controlul asupra situației, ceea ce reduce anxietatea. Atunci când copilul își redirecționează voluntar atenția, se activează trasee cerebrale ce întăresc controlul emoțional, sistemul limbic se stabilizează și, de asemenea, și cortexul prefrontal se autoreglează, ceea ce întărește fiecare intenție de autocontrol. „Știu că este greu uneori să aștepți. Ai putea să desenezi sau să îmi spui o poveste” este un mesaj pe care îl poți folosi în primă fază când îl ajuți să identifice activități pe care apoi copilul le poate integra.
6. Învață-l că a aștepta este o parte firească a vieții.
Ți s-a întâmplat ca cel mic să își dorească ceva în acel moment, să fie insistent, iar tu să fii pe punctul de a ceda doar pentru a evita o criză? Dacă da, acest lucru este de înțeles, doar că e important să înțelegi că aceasta este o adevărată oportunitate de învățare pentru copil. El, din astfel de situații, poate învăța că așteptarea este o parte firească a vieții. Îi poți spune pe un ton cât mai calm: „Înghețată mâncăm după ce luăm prânzul” sau „Jucăria aceasta am cumpărat-o pentru a o face cadou”. Când te poziționezi așa nu înseamnă doar amânarea unei plăceri de moment, ci îi oferi copilului structura mentală și emoțională prin care învață că nu poate obține chiar totul imediat. Amânarea satisfacerii dorințelor întărește cortexul prefrontal pentru viața adultă. Această amânare provoacă disconfort, dar cu ajutorul tău empatic și ferm, se transformă într-o oportunitate bună de învățare: „Știu că îți este dificil să aștepți și am încredere că vei reuși, iar eu te voi ajuta”. Începând încă de când sunt mici, fiind clari și consecvenți cu limite precum „după ce ajungem acasă / după baie”, sau, cu cei mai mari, „după ce termini temele”, copilul învață că a aștepta nu înseamnă a fi pedepsit, ci a fi învățat. Dezvoltându-i răbdarea, îi dezvoltăm o abilitate necesară pentru mediul școlar și pentru relațiile cu cei din jur.
7. Ajută-l să învețe să se gândească la consecințe înainte să acționeze.
Ajută-ți copilul să anticipeze ce se poate întâmpla înainte să acționeze, pentru a dezvolta capacitatea de autoreglare și a crește sentimentul de responsabilitate: „Dacă îți arunci jucăriile, ele se pot strica și nu vei avea cu ce să te mai joci”. Dacă le-a aruncat deja, îl poți întreba cu calm: „Ce ai putea să faci diferit data viitoare pentru a avea grijă de ele?”. Această abilitate solicită cortexul prefrontal și îl va ajuta să evalueze consecințele, să planifice și să ia decizii. Această zonă se antrenează de fiecare dată când copilul reflectă asupra a ceea ce are de făcut cu ajutorul tău. În situația în care a comis deja o greșeală, invită-l să repare fără să îl învinovățești. Puteți găsi împreună soluții pentru a învăța că ceea ce face nu are doar consecințe, ci există și posibilitatea de a corecta atunci când greșește. Aceste mesaje repetate cu empatie ajută copilul să crească empatic, responsabil, conștient și mai atent la propriile emoții. Reușești acest lucru doar dacă rămâi ferm și empatic.
8. Fii exemplu de răbdare și un bun control al impulsurilor.
Toate recomandările de mai devreme ajută mult, dar sunt și mai valoroase atunci când adulții importanți pentru copil țin cont de ele în viața lor de zi cu zi. Până la urmă tu ești modelul la care copilul tău aspiră, mereu te observă, te ascultă și învață de la tine. Așa că îl ajuți și mai mult atunci când tu ești un exemplu demn de urmat în ceea ce privește răbdarea. Poți să faci acest lucru reacționând adecvat (calm și ferm) atunci când lucrurile nu ies bine (când copilul greșește sau are o criză de furie). Când tu îi răspunzi cu calm într-o situație delicată, copilul tău și creierul lui învață aceeași abilitate. Dacă răspunzi impulsiv, țipând și pedepsind, îl vei învăța pe copil să atace și el în astfel de momente, pentru că sistemul lui nervos nu se va simți în siguranță, ci va fi defensiv.
Dacă ar fi să fac un rezumat al acestui articol, ideea de bază ar fi următoarea:
De fiecare dată când tu reacționezi cu calm și empatic, îi arăți copilului drumul corect către autoreglare, dezvoltând astfel o abilitate necesară pentru tot parcursul vieții.